„1 Decembrie 1918 – Marea Unire de la Alba Iulia”

Cimec.ro – Marea Unire – „pas cu pas”

Wikipedia – 1 Decembrie 1918 – Marea Unire

MAREA UNIRE DE LA ALBA IULIA – pliant

1 Decembrie – Ziua Naţională a României

Revoluţia naţională din Transilvania – toamna anului 1918

Dezmembrarea Austro-Ungariei în toamna anului 1918 – pe ruinele ei constituindu-se state naţionale independente – operă a principiului naţionalităţilor, a conferit românilor şi României un loc aparte în procesele istorice aflate în derulare rapidă. Lupta pentru desăvârşirea unităţii naţionale a poporului român intra în faza decisivă. În vara anului 1918, fruntaşii din Arad ai Partidului Naţional Român, V. Goldiş, Şt. Cicio Pop, I. Suciu, împreună cu alţi membri ai Comitetului Executiv al PNR, se pronunţă pentru reluarea activităţii politice militante, având ca obiectiv exercitarea dreptului de autodeterminare. Conducătorii Secţiei române a Partidului Social Democrat din Ungaria s-au angajat încă din luna mai (la Congresul IX al social-democraţilor români) să lupte pentru eliberarea socială şi naţională, acţionând împreună cu PNR în cadrul unui consiliu comun.
În Occident emigraţia din Transilvania şi România a organizat comitete naţional-politice, a susţinut faţă de guvernele Puterilor Antantei aspiraţiile naţionale ale poporului român aşa cum au fost ele acceptate de către acestea prin Tratatul din 1916, explicând că România, încercuită total la începutul anului 1918, neavând altă soluţie decât pacea separată (dar provizorie) cu Puterile Centrale, a organizat legiuni şi unităţi de voluntari români pe teritoriile statelor aliate, care au participat activ la înfrângerea Puterilor Centrale. Mişcarea de eliberare naţională a popoarelor din imperiul dualist şi înfrângerile militare suferite de Puterile Centrale i-au uşurat demersurile, punând Puterile Antantei în situaţia de a nu putea respinge revendicările formulate de poporul român.
Semnalul luptei hotărâtoare pentru realizarea idealului naţional l-au dat românii emigraţi în România. La 6 oct. 1918 „Adunarea Naţională” convocată de „Comitetul naţional al românilor emigraţi din Austro-Ungaria”, cu sediul la Iaşi, adresa un manifest poporului român şi guvernelor aliate (cunoscut şi de guvernele Puterilor Centrale), cerându-se în mod hotărât despărţirea Transilvaniei şi Bucovinei de monarhie şi ca teritoriul „revendicat de statul român, recunoscut şi garantat prin tratatele de alianţă încheiate de România cu puterile Antantei să fie eliberat şi unit cu patria-mamă.”
Conducerea Partidului Naţional, ca reprezentanţă unică autorizată să vorbească în numele poporului român din Transilvania şi Banat, a început numaidecât acţiunea politică. Tot la 6 oct., la propunerea lui Th. Mihali, Gh. Pop de Băseşti, preşedintele partidului, convoacă Comitetul Executiv al P.N.R. pentru ziua de 12 octombrie, la Oradea. Declaraţia de la Oradea, adoptată de Comitetul Executiv al P.N.R., însemna proclamarea dreptului nestrămutat şi inalienabil al naţiunii române la deplină libertate naţională şi echivala virtual cu o declaraţie de desprindere a Transilvaniei de Ungaria. Se cuprindea, totodată, în Declaraţie ideea convocării Adunării Naţionale. Declaraţia de la 12 octombrie a stat la baza întregului program de luptă a românilor din Transilvania, până la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Ea a fost prezentată într-o atmosferă de stupoare şi derută – în Parlamentul Ungariei de către Al. Vaida Voevod în 18 octombrie, însoţită de un amplu discurs ce pretindea statutul de naţiune pentru popoarele nemaghiare şi negermane şi afirma dreptul lor de a-şi hotărî singure soarta.
O febrilă activitate organizatorică a ridicat un întreg popor la apogeul luptei sale pentru libertate şi unire naţională. Fruntaşi români au purtat spre finele lunii octombrie convorbiri la Budapesta cu contele Karolyi Mihaly, care conducea Consiliul Naţional Maghiar (constituit la 25 octombrie), acesta promiţând drepturi românilor într-o Ungarie independentă, dar nedezmembrată (la 16 noiembrie va fi proclamată Republica Ungară independentă de Austria); discuţiile au eşuat, românii nefiind de acord.
În dimineaţa zilei de 31 octombrie se constituia Consiliul Naţional Român Central din Transilvania şi părţile ungureşti, din 6 reprezentanţi ai PNR: Th. Mihali, V. Goldiş, Al. Vaida Voevod, Şt. Cicio Pop, A. Vlad, A. Lazăr, şi 6 reprezentanţi ai PSD: I. Flueraş, Iosif Jumanca, E. Grapini, T. Albani, B. Surdu, Iosif Renoiu – „unicul for care reprezintă voinţa poporului român”, un adevărat guvern revoluţionar (cu sediul la Arad), care trece la preluarea administraţiei în Transilvania, prin consiliile naţionale locale şi gărzile naţionale româneşti, vechile autorităţi oprimatoare fiind înlăturate în prima jumătate a lunii noiembrie, şi va organiza Adunarea Naţională ce va hotărî Unirea.
Concomitent, se organizează ofiţerii şi soldaţii români aflaţi în număr de vreo 50.000 în Viena şi împrejurimi, constituind, la 31 octombrie, Senatul Militar Român din Viena, sub preşedinţia politică a lui Iuliu Maniu şi C. Isopescu – Grecul, comanda militară încredinţându-i-se generalului Ioan Boeriu. El refuză discuţiile propuse de contele Karolyi cu privire la Transilvania şi zecile de militari români din Austria, împreună cu Legiunea Română din Praga, cu trupe aflate pe alte teritorii ale fostei monarhii se îndreaptă spre Transilvania, punându-se sub autoritatea şi la dispoziţia C.N.R.C.
Evenimentele se desfăşurau într-un ritm ameţitor: la 3 nov. Austro-Ungaria, înfrântă decisiv, încheia armistiţiul la Villa Giusti, Padova. La rândul ei, Ungaria care se pregătea să se declare independentă şi să menţină integritatea teritorială a vechii Ungarii, a reuşit să încheie separat, la Belgrad, în 13 nov., cu reprezentantul generalului Franchet d’Esperey, comandantul forţelor Antantei din Balcani, o Convenţie de încetare a ostilităţilor. Textul era plin de ambiguităţi, trasând linia de demarcaţie dintre România şi Ungaria (provizoriu, până la încheierea păcii) pe cursul Mureşului, păstrând astfel sub dominaţie ungară o parte a Transilvaniei, Banatul, Crişana şi Maramureşul. Ca atare, guvernul Karolyi nu va recunoaşte după Unirea de la 1 Decembrie autoritatea românească la vest de Mureş. La 11 noiembrie, Germania învinsă semna armistiţiul; cu o zi înainte, în 10 noiembrie, regele Ferdinand decretează remobilizarea armatei, în aceeaşi zi trupele franceze treceau Dunărea (sub comanda generalului Berthelot), cele două armate cooperând pentru a scoate armatele germano-austro-ungare din România.
La 12 noiembrie, Consiliul Naţional Român din Bucovina a preluat efectiv conducerea acestei provincii, urmată de proclamarea Unirii cu România de către Congresul general al Bucovinei, la 28 noiembrie, la Cernăuţi.
În Transilvania, Consiliul Naţional Român Central (CNRC), înainta, la 9 noiembrie, o notă diplomatică ultimativă Consiliului Naţional Maghiar, la Budapesta, solicitând guvernului ungar trecerea sub puterea sa politică a întregii Transilvanii şi părţile româneşti din comitatele Bichiş, Cenad şi Ugocea. Într-o nouă încercare de a menţine integritatea teritorială a Ungariei, o delegaţie a Consiliului Naţional Maghiar a purtat tratative cu reprezentanţi ai CNRC la Arad, în 13-14 noiembrie, ungurii propunând românilor o largă autonomie în cadrul Ungariei cu reprezentanţă în guvernul de la Budapesta. Tratativele au fost rupte de partea română care a declarat ruptura totală de Ungaria. De îndată Marele Sfat al naţiunii române (CNRC) s-a adresat cu un manifest „Către popoarele lumii”, prin care făcea cunoscut refuzul guvernului ungar de a lua în considerare revendicările juste ale românilor; un mani­fest „Către poporul român” îl anunţa să aştepte în linişte şi cu încredere. Au urmat textul convocării Marii Adunări Naţionaie şi Regulamentul de alegere a delegaţilor. Totodată, fruntaşii români ardeleni s-au pus în deplin acord cu guvernul român de la Iaşi – ca Unirea să se proclame în cel mai scurt timp, fără cea mai mică rezervă de autonomie, într-o adunare în prezenţa unei mari mulţimi de oameni, să fie anunţate minorităţile că se vor bucura de libertate şi egalitate în noul stat român.
La 1 Decembrie 1918, la Alba lulia, cei 1.228 de delegaţi hotărau Unirea necondiţionată şi pe vecie a Transilvaniei cu România; după votarea unanimă a Rezoluţiei de Unire în 9 puncte, personalităţi au ieşit din „Sala Unirii” anunţând imensele mulţimi prezente într-o ordine şi disciplină perfecte – s-a înfăptuit Dreptatea Istoriei.

Dr. Mihai RACOVIŢAN
Societatea cultural-patriotică „Avram Iancu”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: